Marea Taina A Bisericii

MAREA TAINĂ A BISERICII

În decembrie 1945, doi țărani egipteni au descoperit în apropierea satului Nag Hammadi un vas de pământ conținând treisprezece suluri de piele. Acestea cuprindeau texte biblice având un caracter gnostic, datând de la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul celui de-al V-lea. Între acestea se aflau:
• Evanghelia lui Toma;
• Evanghelia Adevărului;
• Evanghelia Egiptenilor;
• Evanghelia Mariei;
• Evanghelia lui Filip,
pe drept cuvânt, un ansamblu de o inestimabilă valoare pentru cunoașterea literaturii creștine timpurii, cu nimic mai prejos de Evangheliile cunoscute.


Este vorba de documente de prima mână ce aparținuseră evreilor fugiți din Palestina, care avuseseră privilegiul de a-l fi cunoscut personal pe Iisus.
Ansamblul sulurilor de piele cuprinde 52 de documente ce abordează subiecte gnostice creștine dintre cele mai importante: elementul feminin al divinității, natura lui Dumnezeu, natura lui Christos, suferința, moartea, învierea lui Christos.
De ce fuseseră îngropate aceste texte și cum se explică faptul că rămăseseră necunoscute timp de aproape două mii de ani? Motivul este că un sobor de episcopi le etichetase drept eretice către jumătatea secolului al doilea.
Episcopul Irineu din Lyon scrisese către anul 180 cinci volume intitulate Respingerea și desființarea așa-zisei cunoașteri care începeau prin făgăduiala de a denunța ideile celor ce propovăduiau erezia. Astfel, el ataca o evanghelie celebră numită Evanghelia Adevărului pe care o considera deosebit de periculoasă.
Cincizeci de ani mai târziu, Ipolit de la Roma a scris o altă "respingere" masivă a oricărei erezii, pentru "a dezvălui și a respinge blasfemiile deosebit de eretice".
Potrivit tradiției eretic era cel care se abătea de la adevărata credință. Dar ce anume definea această adevărată credință? Și de ce era numită astfel?
Primele comunități creștine, din vremea apostolilor, își puneau laolaltă în comun banii și bunurile. Toți aveau aceeași credință și se rugau împreună; toți respectau autoritatea apostolilor.
Între grupurile de creștini circulau numeroase Evanghelii precum cele ale lui Matei, Marcu, Luca, Ioan dar și Toma, Filip, a Adevărului etc. ca și imnuri secrete atribuite lui Iisus sau discipolilor Lui.
De ce s-a modificat această situație către sfârșitul secolului al doilea? De ce creștinismul s-a transformat într-o instituție ce avea în frunte o ierarhie pe trei niveluri: episcopi, preoți și diaconi care se dădeau drept păzitorii singurei "adevărate credințe"? Cine a operat aceste schimbări și din ce motive? De ce anumite texte au fost excluse și declarate "eretice"?
În ochii lui Irineu, gnoza era cea mai nefastă dintre deviații. Ea se baza pe experiența personală și pe unirea cu Dumnezeu, minimaliza rolul preoților și episcopilor și se opunea constituirii unei puteri bisericești. Așadar, episcopul din Lyon s-a apucat să distrugă gnosticismul, descurajând demersul personal în favoarea unei credințe colective, indiscutabile, grație instaurării unor dogme definitive. Astfel s-a întâmplat ca Noul Testament încăput în mâinile lui Irineu să fie cernut prin sita deasă, prescurtat, adăugit sau modificat după interes, pentru a ajunge la ansamblul de texte ce se cunoaște astăzi.
Se știe că în anul 367, episcopul Atanasie din Alexandria a alcătuit lista titlurilor destinate să compună Noul Testament, iar această listă a fost ratificată de participanții la Conciliile de la Hippone din 393 și de la Cartagina patru ani mai târziu. Așa a luat naștere cartea pe care o știm, rod al unei selecții, operă omenească, deci supusă greșelii. Oare după ce criterii au hotărât acele conclave ecleziastice, care anume texte să aparțină Noului Testament, și care să fie înlăturate?
La epoca redactării Evangheliilor, principiile esențiale ale noii religii fuseseră deja stabilite. Către finele secolului al doilea, creștinii dreptcredincioși deja începuseră să definească criteriile de apartenență la Biserică. Oricine profesa "crezul", accepta ritul botezului, participa la cult și se supunea clerului, era acceptat drept creștin.
Pentru a deveni cu adevărat "catolic", adică "universal" (în limba greacă), conducătorii Bisericii creaseră un cadru simplu, compus dintr-un schelet doctrinar, ritual și politic ce s-a dovedit a fi un sistem de organizare deosebit de eficient.
Ignațiu, episcopul Antiohiei, definea Biserica în raport cu episcopul ce reprezenta acest sistem: "nimic să nu se facă în legătură cu Biserica fără episcop... Unde este Christos, acolo este și Biserica catolică".
De teamă să nu apară vreun "eretic" care să afirme că Christos poate fi prezent chiar când episcopul este absent, Ignațiu a pus lucrurile la punct în acest sens: "nu e legal nici să botezi, nici să celebrezi o slujbă rituală fără episcop... A te alătura episcopului, înseamnă a te alătura Bisericii. A te separa de episcop, înseamnă a te separa nu numai de Biserică, ci chiar de Dumnezeu Însuși!..." El subliniază că în afara ierarhiei ecleziastice, "nu există nimic care să se poată numi Biserică..."
Episcopul de Lyon, Irineu, este de acord cu Ignațiu: numai adevărata Biserică este cea care păstrează forme asemănătoare constituirii ecleziastice. "Adevărata gnoză este cea care se referă la doctrina apostolilor, la vechea constituire a Bisericii în întreaga lume, și a faptului că reprezintă corpul lui Christos urmând succesiunea episcopilor prin care ei au transmis ceea ce se află pretutindeni". Irineu a contribuit în a da o formă stabilă și coerentă tinerei teologii creștine, mai mult decât toți primii părinți ai Bisericii. El a denunțat și condamnat cu vehemență tot ce nu aparținea dreptei credințe de la cele mai îndepărtate origini ale curentelor eretice. Diversității, presupuselor lor erori și fapte rele, el le-a opus unitatea, adevărul și superioritatea Bisericii creștine, singura "demnă de atașament", singura capabilă să asigure mântuirea, și în afară de care nu există decât erezii demne de cele mai aspre pedepse.
"Numai acest sistem, spune Irineu, se bazează pe coloana și solul scrierilor apostolice cărora le conferă autoritate absolută. Înainte de toate, evangheliile Noului Testament: toate celelalte sunt mincinoase și îndoielnice, neapostolice și probabil opere eretice. Numai Biserica catolică prezintă un sistem foarte complet de doctrine, proclamând un singur Dumnezeu creator și Tată al lui Christos, care S-a incarnat și S-a ridicat dintre cei morți. În afara acestei Biserici nu există mântuire: ea dă acces la viață; toți ceilalți sunt hoți și tâlhari". Irineu nu dorește altceva decât "să-i convertească la Biserica lui Dumnezeu", considerându-i drept apostați, mai răi decât păgânii.
Dimpotrivă, creștinii gnostici au dezvăluit că ceea ce deosebește falsa Biserică de cea adevărată nu este rolul deținut de clerici, ci nivelul de pricepere al membrilor săi și calitatea raporturilor dintre ei.
Apocalipsa lui Petru declară că "cei ce purced din viață... fiind iluminați, știu să deosebească falsul de adevăr... Ei nu încearcă să-i domine pe ceilalți, nici să-i supună pe episcopi și diaconi, canale uscate".
Gnosticii declară că ceea ce caracterizează adevărata Biserică este unirea membrilor ei cu Dumnezeu și a unora cu alții, "uniți pentru totdeauna prin prietenie, necunoscând nici ostilitatea, nici răul, ci fiind uniți prin gnoză... în prietenie unii cu alții". Între ei domnește o intimitate de soți, de nuntă spirtuală, trăind într-o paternitate, o maternitate, o fraternitate și înțelepciune rațională, ca cei ce se iubesc, ca într-o comuniune a spiritului.
Aceste viziuni ale Bisericii cerești alcătuiesc un viu contrast cu portretul terestru al Bisericii rezultat din documentele dreptcredincioșilor.
Înainte de a adera la Biserica gnostică, Tertulian adoptase aceeași definiție a Bisericii ca și Irineu. În criticile aduse ereticilor, el declara că numai Biserica deține regulile apostolice ale credinței, venerând Canonul Sfintei Scripturi și purtând semnul succesiunii apostolice prin ierarhia sa ecleziastică: "această regulă... a fost predicată de către Christos, și nu pune nici o altă problemă decât cea pe care o introduc ereticii și care îi face pe oameni eretici".
Cu toate acestea, la sfârșitul vieții, Tertulian se va rupe de comunitatea dreptcredincioșilor, va respinge Biserica creștinilor pur "psihici". Atunci el va opera o distincție categorică între Biserica empirică și viața diferită, spirituală a Bisericii. Începând de atunci, el nu va mai defini Biserica prin raport cu organizația sa ecleziastică, ci numai ținând seama de spiritul ce sfințește pe fiecare membru al său. El își va bate jos de comunitatea catolică, ca fiind o Biserică a unei mulțimi de episcopi: "... Căci Biserica însăși, este în principal și de drept Spiritul, care cuprinde treimea unei divinități unice, Tatăl, Fiul, și Sfântul Duh. Biserica este prezentă acolo unde dorește Domnul. Biserica spirituală pentru membrii spirituali, și nu Biserica unei mulțimi de episcopi!"
Autorii gnostici resping ca false toate caracteristicile creștinismului ecleziastic. Supunerea față de ierarhia clericală pretinde credincioșilor supunerea față de "călăuze oarbe". Conformarea la regula "crezului" tinde să întemnițeze pe toți creștinii într-o ideologie inferioară. Credința în sacramente dă dovadă de o analiză naivă și magică: creștinii celebrează botezul ca pe un rit de inițiere care le garantează speranța mântuirii, crezând că cei care primesc botezul sunt "orientați către viață". Spre deosebire de aceste minciuni, gnosticul declară "în consecință: adevărata mărturie este când omul se cunoaște pe sine, și pe Dumnezeu care este deasupra adevărului, el va fi mântuit". Numai cei care recunosc că au trăit în ignoranță și care învață să se elibereze descoperind ceea ce sunt, primesc iluminarea ca pe o nouă viață, ca pe o "a doua naștere". Riturile fizice ca botezul sunt deplasate, căci "botezul adevărului este altceva; el poate fi descoperit renunțând la lume".
Care au fost motivele acuzării gnosticilor în raport cu dreptcredincioșii?
În primul rând, că ei nu-L caută pe Dumnezeu. Gnosticul nu înțelege mesajul lui Christos ca oferind o serie de răspunsuri, ci ca o încurajare să înceapă a căuta: "căutați și întrebați ce căi trebuie să urmați, căci nimic nu se compară cu aceasta". Creștinii negnostici nu caută deloc: "... aceștia, cei ce sunt ignoranți, nu caută deloc pe Dumnezeu... Ei nu se interesează de Dumnezeu... Nepăsătorul aude chemarea, dar ignoră locul unde a fost chemat". Cei care se mulțumesc să creadă ceea ce li se predică, fără a pune întrebări, și care acceptă cultul care li se așterne în fața ochilor, nu numai rămân ei înșiși în ignoranță, dar "dacă întâlnesc un altul ce se preocupă de mântuirea lui", fac tot posibilul pentru a-l mustra, reducându-l la tăcere.
Gnosticii nu erau nici relativiști, nici sceptici. Ca și dreptcredincioșii, ei căutau singurul adevăr. Spre deosebire de ei, dreptcredincioșii ajunseseră să vadă adevărul în propria lor doctrină, singura formă legitimă a credinței creștine. Ereticii urmau sfatul lui Iisus: "căutați și veți găsi, bateți și vi se va deschide". Dar aceasta înseamnă, spunea episcopul Tertulian, că Christos a predicat un lucru foarte precis, ceea ce conține "crezul", și găsindu-l creștinul nu mai are ce să caute. "Vinovat este cel ce nu încetează să se întrebe, pentru că nu va auzi niciodată, căci el întreabă pe cineva care nu aude".
Irineu este de următoarea părere: "Procedând astfel, nu contenim să întrebăm, fără a afla nimic, pentru că neglijăm adevăratele căi de a descoperi. Singurul procedeu sigur și fără riscuri, spune el, este de a adăuga credință la învățătura Bisericii, admițând limitele inteligenței omenești".
În dorința lor de a edifica o Biserică universală, conducătorii dreptcredincioși primeau credincioși din toate clasele sociale, originile rasiale sau culturale, educați sau analfabeți, pe oricine accepta sistemul lor de organizare. Episcopii îi eliminau pe toți cei care contestau una sau alta dintre cele trei componente ale sistemului: doctrină, liturghie, ierarhie clericală. Or gnosticii la contestau pe toate trei.
Numai contestând gnosticismul, conducătorii dreptcredincioși au putut să alcătuiască o organizație care să mobilizeze pe toți credincioșii în sânul unui cadru instituțional unic. Ei nu autorizau alte deosebiri între credincioșii de primă sau secundă categorie, decât cea care exista între cler și laici, și nu tolerau ca cineva să se pretindă exceptat de la conformismul doctrinar, participarea la liturghie sau ascultarea după principiile aplicate de către preoți și episcopi.
Bisericile gnostice - care recuzau acest sistem în favoarea formelor mai subiective de apartenență religioasă - nu au supraviețuit ca Biserici, decât câteva secole.
Creștinismul oficial a dobândit treptat stabilitate și permanență, prin adaptarea modelului organizării politice și militare a Romei, la țelurile pe care le urmărea, odată cu suportul Imperiului începând din secolul al IV-lea,
Prin Irineu, creștinismul a devenit o doctrină solidă și structurată - condiție indispensabilă supraviețuirii și succesului său. Din această perspectivă, putem deduce că episcopul de Lyon a pregătit calea pentru evenimentele survenite după domnia lui Constantin: creștinismul Imperiului Roman.
După tradiția ecleziastică, Constantin moștenise de la tatăl său o înclinație accentuată către creștinism. Începând de la convertirea împăratului Constantin când creștinismul a fost recunoscut drept religie oficială, episcopii care până atunci fuseseră persecutați, au dobândit o autoritate absolută. Posedarea de opere denunțate drept eretice a devenit o infracțiune criminală. Copiile lor au fost date pradă focului.
Rămâne însă unele întrebări, mereu actuale: De ce Biserica apostolică a ascuns, a deghizat adevărul și și-a însușit mesajul lui Iisus Christos?
De ce Biserica a fost și continuă să respingă elementul feminin al divinității, adică Sfântul Duh?





--------------------------------------------------------------------------------

Articolele si materialele de pe acest site pot fi preluate si publicate pe alte site-uri dar numai cu specificarea sursei si adaugarea unui link catre www.esoterism.ro